Ochiul Inimii

A fost, când nu era, și când era nu a mai fost

Când cerul și pământul se-ntâlneau,

Omul atingea cerul cu mâna

Și stele-i cădeau în poală



Poar­ta făpturilor, din miez de soare, să coboare

Prin rac să in­tre-n felul firii omenești

Și poar­ta ceru­lui, din miez de ger

Prin corn să se ridice-n firea vidu­lui neant



Din tre­cut ce nu mai e,

Și vi­itor ce nu e încă,

În nod vital, prezen­tul veșnic,

Ochi­ul as­cuns întoarce

Și ia în stăpânire tim­pul între­it



Roua ce­lestă deșteaptă

Simțul eter­nității în grota in­imii,

Și ce-a de-a șaptea rază

Trezește ochi­ul cos­mic



Din tre­cut ce nu mai e,

Și vi­itor ce nu e încă,

În nod vital, prezen­tul veșnic,

Ochi­ul as­cuns întoarce

Ia în stăpânire tim­pul între­it



Înșiră-n șir, și oprește cu oprire

Înșiră-n șir, și oprește cu oprire



Stăpân al Regimu­lui Veg­e­tal

Rege peste Reg­nul An­i­mal

Domn în Tărâmul Min­er­al

Între foc, pământ, apă și aer.



Adună ce e împrăștiat,

Găsește vorba împi­etrită,

Până vei muri și vei învia

Slăvit, iubit și put­er­nic

În cele trei lumi.